neatinse, încunjurau urîta piramidă țintuită teu litere chirilice, care amintea, din pornirea recunoscătoare a lui Mihai-vodă Sturdza, tot ce Moldova Regulamentului Organic, cu acest Regulament însuși în primul rînd, datorește ocrotirii binecuvîntate a lui Nicolae Pavlovici, domnul tuturor Rusiilor și puțin și al sclăvitelor noastre țeri; nici un naționalist sensibil nu se simțea jignit de o astfel de afirmație.
Cu unchiul, căpitan de intendență, mergeam uneori, purtînd și eu o șapcă de dril, ieșită din uz – și mi se vorbea și mie de viitorul pe care mi l-ar deschide Școala Militară —, la impunătoarea cazarmă datorită tot Domnului de la 1850, activ renovator în mai multe privinți al vieții de stat în Moldova. Atingerea cu o instituție de perfectă ordine și disciplină, în care totul se făcea pe baza respectului absolut, mă umplea de o mîndrie națională deosebită de aceea care putea să iasă din vechile coruri de pe piața de la Botoșani. Aici vorbea, cu o elocvență de fapte, de stări de lucruri întemeiate, realitatea. Treceam prin odăile bine îngrijite și participam la cercarea excelentului borș în care se amestecaseră toate mirodeniile îndătinate. Era atunci o mică armată bine hrănită și, adaug, bine îmbrăcată: numai la întoarcerea mea din străinătate, după 1890, a început să răsară acea rușine, dureroasă pentru sufletul meu, a soldatului murdar, a soldatului în zdrențe; pînă și ordonanțele aveau, în regimul însuflețit încă de amintirea proaspătă a unui război cîștigat, o bună ținută militară, și nu cred să se fi gîndit vreun ofițer de atunci să le schimbe uniforma țerii într-o livrea de lacheu. Ne înfundam și în grădinițile vecine, care duceau la huceagurile cu care se termina lunga alee, și sunetele de trîmbiți în dimineața răcoroasă trezeau vedenii de trecut luptător, meneau noi sforțări pentru drepturile încă necîștigate, a căror noțiune exactă, în ciuda atîtor ani de școală, îmi lipsea, din nenorocire, așa de
