Aglaia,”Pasărea”, din cauza profilului ascuțit al unei figuri extraordinar de spirituale, sărea de pe un scaun pe altul, mai asemenea cu un spirit al grădinii intrat printr-o fereastă deschisă și, pregătind o căsătorie cu această ființă volatilă, melancolic, cu mustățile grecești atîrnînd, sever ca un președinte la Curtea de Casație, pe cînd din creionul lui fără școală ieșeau tot felul de omuleți cu capul mare și membrele de paianjen cari sămănau leit cu oamenii zilei, acela pe care o scurtă dar vie reputație l-a făcut caricaturistul la modă, Jichide, scris, cu o capricioasă ortografie franceză: Jiquide. Nu înțelegeam ce însemnau neașteptatele dureri, trîntind pe pat pe „țața Zinca”, al cării apropiat sfîrșit îl anunțau, fără ca ea sau alții să bănuiască.
Acolo m-am pregătit, pe băncile chioșcului din grădină, pentru examenul care trebuia să-mi deie o bursă la școala cea nouă, de care nu știam nimic, ba pe care nici măcar n-o văzusem.
Străin și necunoscut, incapabil, ca totdeauna, să mă recomand de la întîia încercare, pe care nu se putea să n-o strice o timiditate a cării vădire atîta vreme n-am putut s-o ascund, deci pradă oricărei întrebări imperioase, oricării încruntări din sprîncene, ba chiar oricării atitudini în care aș fi putut gîci neprietenie ori despreț, am răspuns cum a dat Dumnezeu în anumite cercetări de noapte din cancelaria clădirii, care s-a prefăcut apoi în Școală de Frumoase Arte și în Pinacotecă și care adăpostea atunci liceul, legată fiind prin vechiul arc din vremea lui Mihai Sturdza, înjugînd strada care-i purta numele, cu internatul, a cărui mucedă și murdară temniță trebuia să mă închidă în curînd. N-am ieșit întîiul, biruit, dacă nu mă înșel, de un sprinten elev negricios din cursul inferior, mai tîrziu prietenul meu de la Vălenii de Munte, doctorul Pîrvu. Dar, oricum, nu mai eram povară îngustatei case din Botoșani, mamă-mea puțind
