Afară de istoria națională, pentru care luam note de la Xenopol, oare nu făcuse să apară decît primul volum, nu prea ușor de însușit pentru examen, al Istoriei Românilor și, cu Letopisețele lîngă mine, complectam cu cît mai multe detalii puteam găsi știrile căpătate la curs, celelalte materii ne țineau la dispoziție, în cărți exclusiv franceze, dar cuprinzînd și traduceri din germană, din engleză, o informație foarte bogată, capabilă de a trezi multe în mințile noastre atît de proaspete.
Pentru istoria veche aveam pe Curtius, și aveam pe Grote, unul așa de bun povestitor, celalt dînd ceva, după bogata, practica minte engleză, și peste povestire; aveam pe Mommsen, de a cărui străbatere însă nu-mi pot aduce aminte. Dar pentru tot ce privește instituțiile, era o carte minunată, pe care numai lipsa unei reeditări ținute în curent a scos-o din raza atenției tineretului, superbul Manual al celui care a strîns mai multă știință, de atîtea feluri, în capul său, Salomon Reinach – și băiețașul de la Iași ar fi nebunit, pur și simplu, dacă i s-ar fi spus că acel om de formidabilă învățătură va fi cîndva colegul său și că el însuși se va învrednici de prietenia și chiar de colaborarea lui. Am cetit aceste admirabile două volume cu atîta atenție și de atîtea ori, încît eram desigur în stare să dau răspunsuri cu privire la toate colțurile unei materii atît de multiple și atît de grele. Orientul însuși îmi apărea într-o altă lumină, deși fără ultimele rezultate – și cele de azi erau întrecute mîni, chiar în ce privește numele regilor Asiriei; iar preistorie nu exista, Creta nu-și arătase comorile și cuvîntul de hitiți reprezintă încă așa de puțin înaintea descoperirilor uimitoare de la Bogazkoy! —, din paginile, așa de frumos scrise, ale unui Lenormant. Amănuntele istoriei universale le culegeam din multele volume ale secului Weber, și inițiatorul în istoria Revoluției franceze îmi era sistematicul Taine, a cărui ură față de iacobini
