nostru mai în vrîstă, simpaticul și iutele la gînd D. A. Teodoru, versuri de care m-am lepădat, poate fără dreptate, cu dezinteresul meu complect pentru lucrul odată făcut, dar din care cutare fragment, Moș Crivăț, care în întregime are însă un sens sentimental, s-a rătăcit și prin cărțile de cetire pentru copiii mai mărunți —, am ajuns la același gen de „essays” către care mă îndemna o largă parte din aceste lecturi de școală înaltă.
Grupam amintirile lor proaspete și care trebuiau să fie trainice în jurul unor noțiuni generale care mi se păreau că domină simțirea vremii. Astfel am alcătuit, cu bucuria cui simte că poate înnoi în formă, coborînd în ea o nouă poezie intimă, studiile despre Iubirea în literatura modernă și Pesimismul la artist. Dar îndeletnicirile mele de la facultate mă rețineau pe drumul unei erudiții care nu era condusă de nimeni și n-avea nici materialul trebuincios la îndemînă, ajutîndu-mă mai mult din instinct ori și urmînd unor aplecări ereditare, ca în Critica literară la antici, sau și aducînd în jurul cercetării unui izvor istoric, măcar pentru partea contemporană, știri de familie și amintiri personale, ca pentru portretul, pe care am căutat a-l face deplin și viu, al bătrînului postelnic din Păcurari și de la vie, Manolachi Drăghici.
Un editor pe atunci prieten și care se considera ca un fiu sufletesc, directorul Ramurilor din Craiova, care mi-a plătit apoi cu atîta ingratitudine, a reluat mai tîrziu, într-un volum care n-a avut nici o răspîndire, aceste Pagini din tinereță. Ele au apărut întîi în Arhiva, organul Societății Științifice și Literare din Iași, cu a cărui impresionantă gravitate au ajuns, așa de răpede, să aibă contact cei abia optsprezece ani ai mei.
Societatea se formase cu participarea unor profesori de specialități foarte deosebite, cari se adunau într-una din
