fi cuvenit, dar patima exclusivismului autoritar se dovedea mai puternică: nu-mi refuzase, într-o formă brutală, la început chiar, cîteva note de viață pentru La Grande Encyclopedie, unde fusesem angajat încă din anii de la Paris, cînd făceam și traducerea scrisorilor de la clienți, cu secul răspuns că nu-l interesează ce se scrie despre dînsul? Cel așa de mult captat de atît de dibaci adulatori fusese – ciudată potrivire! – silit să mă recomande studenților, nici rectori, nici decani nefiind la îndemînă, și buzele i se descleștară pentru aceste cuvinte singure:”Vă recomand pe d. Iorga, chemat să vă facă lecții de istorie”. N-a fost una din cuvîntările mele de introducere, cuprinzînd generalități, care să nu-l supere, pentru cugetarea ca și pentru forma lor.
O încercare de tineret profesoral organizat o făcea un om între două vrîste, care era socotit ca rivalul în oratorie al lui Maiorescu, deși fraza lui, fastuoasă și goală, nu sămăna nici cu precizia, nici cu ritmul aceleia a maestrului, și care era deopotrivă cu dînsul doar în desprețul pentru lucrul care se publică, C. Dimitrescu-Iași.
De o dispoziție veșnic zîmbitoare, bucuros de prieteni cît de mulți și cari-l măguleau prin admirația lor devotată, gata, și recunoscător chiar, să petreacă serile cu dînșii, și pînă în ziuă, dar nu acasă, unde era o atmosferă sumbră, ci într-un local public bine luminat, cu paharul de șampanie alături, mai mult ca un pretext al întîrzierii fără termen, acest om, pe care mulți l-au iubit și cîțiva nu l-au uitat după ce, obosit și bolnav, dar mai ales foarte sărac, din despreț de boem pentru avere, s-a retras într-un colț de Severin, neștiut de nimeni, nu putea să cîștige pe cine avea în viață un ideal neted. Căci el însuși, plin de idei, și în materie de învățămînt, fiind, în partidul liberal, care cucerise de la junimiști pe acest om de talent, unul din dușmanii sturdzismului și din factorii creatori ai „drapelismului”, nu căuta să facă din
