Armata noastră n-am văzut-o; n-o văzusem niciodată. Marșurile ei nu se desfășurau prin cotloanele modestei noastre locuinți, iar drumurile mele erau bine hotărîte și foarte scurte. Dar împrejurările m-au făcut să văd oastea cea mare străină, venită ca să dea lupta de căpetenie, la care se alătura, pentru alte scopuri, și lupta noastră, mai tîrzie.
Nevoia de a economisi asupra mizerabilei pensii de milă ne făcea să cutreierăm rudele cari, bineînțeles, ne pofteau foarte puțin – și de cîte ori am simțit-o, din privirea care se oprea, aspră, asupra bucății de hrană care ne revenea, din lipsa de orice interes pentru noi, ba, mai tîrziu, tîrziu de tot, cînd toată mîndria tînărului se formase în mine, cînd mă stăpîneau gînduri înalte, din impunerea unor acte pe care conștiința mea nu le putea primi astfel, din insultă și din amenințarea cu loviturile! O, teribilul sentiment de a te simți miluit și de a nu putea să scapi din lumea care se uită la tine cu silă sau cu o compătimire care doare și mai rău!
Și eu am „mîncat pînea altuia” și „am suit scările casei străine”. Mama avea frați cari trăiau, fără a fi bogați, ba măcar cu totul asigurați de veniturile lor, totuși în împrejurări înlesnite, îngăduindu-și chiar a cheltui mai larg pentru aplecările și plăcerile lor. Erau mai simțitori și mai în măsură de a ajuta decît frații tatălui, dintre cari numai „moșul Manole” primea cu plăcere, în casa lui așa de dezordonată, de pe urma lîncedei vieți vegetative a frumoasei și cochetei lui soții, pe cei doi nepoți, botezați de dînsul”Bandraburcă” și”Papăfus”, după nu știu ce mitologie personală: o singură dată am văzut la noi, jenat de sărăcia pe care o găsea și îngrijorat de ajutorul ce i s-ar fi putut cere, pe al doilea frate mai mare al tatei, „moșul Gò”, adecă Georges, avocat, efor la Sfîntul Spiridon, om mîndru, a cărui primblare boierească pe Strada Lăpușneanu era un eveniment, mai ales pentru el însuși. Iar, cît despre bietul „moșu’
