se socotea că sînt, și că voi rămînea un „băiat bun“. Se făcea la Ateneu cu solemnitate mare pomenirea lui Zece Mai, serbătoare națională, singura serbătoare națională, și, ca de obicei, era să asiste însuși Carol I pe care nu-l văzusem altfel decît în cele două ocazii de la Iași, care trebuiau să-mi lase o slabă idee despre soliditatea și popularitatea dinastiei. Sturdza făcuse ca eu să fiu însărcinat cu discursul festiv. Nu pot uita truda pe care am cheltuit-o pentru a pune pe hîrtie cele cîteva pagini pe care era să le cetesc înaintea gloriosului Suveran. Fraze n-aveam, cum nu le-am avut niciodată, și numai cînd ideea, această idee a nației mai presus de orice, a nației care singură creează și susține, care poate să reclame dreptul ei, peste tot ce dau, fiecare la ceasul ei, și individualitățile cele mai fericite, mi s-a vădit limpede, numai atunci forma, caldă, dar deloc serbătorească, s-a impus de la sine. Nu mai era vorba decît de legătura dintre Țară și Domnul Țerii; deci nimic din banalitățile curente: din Brătianu la Sigmaringen, din călătoria pe Dunăre, din debarcarea la Severin, din proclamarea Independenței, din „tunurile de la Plevna” și din „coroana de oțel”. Nimic, absolut nimic. Așa de obraznic era acest tînăr de douăzeci și cinci de ani…
Și, cînd a venit ziua pe care acuma o așteptam cu calm, căci conștiința mea avea să vorbească, și pagină după pagină s-au desfășurat fără să apară ce așteptau lojile oficiale, ce aștepta în primul rînd regele, s-a făcut în sală o apăsare pe care n-am prins-o deodată. Obiceiul era să se cheme oratorul înaintea lui Carol I, care-i spunea cîteva vorbe amabile. N-am fost chemat. La ieșire – întîia oară am avut această senzație, care s-a repetat apoi de atîtea ori în viața mea, după ce făceam un act de credință sau luam o hotărîre potrivită cu convingerea mea – mi-am dat seama că lumea se ferește de mine. Noroc că fidelul Vasile Mihăilescu, care-și făcea acum
