găsiră sau, mai probabil, primiră de la ministru titlul, eminamente „cultural”, de Sămănătorul.
Prietenul meu mai în vrîstă Vlahuță ajunsese a reprezintă, în ciuda vechii formule de „artă pentru artă”, tot mai mult literatura aplecată către nevoile sufletești ale nației. Evoluția lui de la Vieața, în care se dădeau lupte tocmai contra celor cari voiau să „robească” producția estetică, menită a trăi prin și pentru sine, se făcuse răpede. În răzeșul tutovean se treziseră vechi elemente de trecut, care-l legau strîns de viața neamului său, și el înțelegea să servească de acum înainte, cu un așa de nobil talent, dezvoltarea în lumină a acestuia. Poate sfatul lui să fi contribuit a îndemna pe Haret la această creațiune. Dar legăturile lui Vlahuță cu noua literatură, puțin răspîndită, încă sfioasă, pierdută prin cenacule, cu călăuze ele înseși dezorientate, ca bietul Stans, de la Floare albastră, înnegurat apoi de fantomele nebuniei, erau aproape nule; retragerea lui de cîțiva ani, despărțindu-se de polemica, intrată în gazetele liberale, a lui Gorun, făcuse dintr-însul un izolat, care începea să fie uitat. Între naționalismul lui visător și melancolic, dar capabil de a se exprima uneori în accente de critică asemenea cu cele violente, din tinerețele sale, ca în pe atunci faimoasa Minciuna stă cu regele la masă și acela, zdrumecat, abrupt, închegat în formule latine, dar și clasic germane și rustic ardelenești, al lui Coșbuc, care-și făcuse abia intrarea în regat – unde se va așeza definitiv mai vechiul colaborator al Tribunei —, prin publicarea în fruntea Convorbirilor, înaintea „generației tinere”, a Nuntei Zamfirei, poemă plină de vuietul de petrecere năsăudeană între grăniceri, nu era nici o potrivire. Și firea celor legați împreună printr-o decizie ministerială era cu totul deosebită, mai mult chiar: antagonică, între Vlahuță, un excelent gospodar, plin de virtuți casnice, trăind între cei patru păreți ai locuinței, sălaș fericit
