Dar, și din cauza lui Treisprezece Mart și a apariției unui organ de luptă politică și socială, dușmănii cumplite se ridicau, și ele trebuiau foarte răpede să rupă legăturile mele cu Sămănătorul. De acolo nu-mi venise, de altfel, afară de Gîrleanu, mai mult secretar tehnic decît luptător, și gata să treacă la o foaie de împotrivire, nici un colaborator la foaia cea nouă, a luptei pline de risc, așa încît ruptura era chiar de atunci, de la începerea campaniei care nici n-avea nevoie de oameni fără temperament și cărora în viața obișnuită le trebuie atîta sprijin.
Poate fi de folos să se arate de ce natură erau aceste uneltiri, care au dus apoi noua literatură în alte direcții, chiar dacă acestea nu însemnau decît o fărîmițare a puterilor și o lentă dispariție a scopului, ceea ce n-a împiedecat succesul cauzei pe care o apăram, dar a răpit literaturii înseși un rol atît de frumos și a isprăvit prin a da partidelor, impénitente, ornamentul talentelor de întrebuințat.
Contra revistei care cuteza să recomande iubirea pentru acele realități, fără cunoștința emoționantă a cărora nu se poate nici artă, nici literatură, se ridicaseră, prezintînd-o ca dușmană a oricărui contact cu Apusul, a oricărei însuflețiri de ideile timpului – și doar cu amîndouă acestea venisem eu la Sămănătorul, dar nu ca zei de adorat așa cum sînt, ci ca elemente de amestecat, de frămîntat în sinteza noastră proprie, singura cu adevărată valoare, și pentru noi și pentru străini chiar! – unele publicații războinice, în a căror opoziție nu o dată se amesteca interesul politic, lacom de a-și robi noua dezvoltare literară și culturală.
Unii dintre adversari îmi erau cu totul străini, alții plecaseră din chiar cercul de la noi, de la colaboratorii noștri, ori dintre aceia cu cari, ani întregi de zile avusem raporturile personale cele mai bune.
Fără nici o explicație, supărat că pierde din mîni o revistă în care talentul său fusese condus de capriciile
