Eram prea deprins însă cu îngrijirea săptămînală a unei foi pentru ca să mă retrag în ocupațiile mele, de altfel niciodată întrerupte, de cercetător istoric, și aveam și o datorie de plătit acelor cari mă acuzaseră de la înălțimea cetirii a o sută de romane franceze contemporane că sînt dușmanul oricării influențe străine.
Astfel, supt un titlu luat de la vechile noastre tipărituri pentru popor, Floarea darurilor, am început să dau o nouă publicație, menită și tineretului din școli, care, cu ilustrațiile pe care le avea mai în urmă și Sămănătorul – și care au căzut în sama mea, avocatul Casei Socec mărturisind că mă împlinește pe mine, și nu pe Iosif, fiindcă eu pot plăti, iar el nu – căuta să deie, împreună cu amintiri istorice, bune de cetit pentru oricine, cît mai multe traduceri, în versuri și în proză, din literaturi mai puțin cunoscute sau chiar cu totul străine la noi. Riscînd un ban pe care-l cîștigam greu și cu care abia de-mi puteam acoperi nevoile de familie, dezbătîndu-mă cu Filip, căruia am isprăvit prin a nu-i mai putea plăti, și astfel revista a încetat, am arătat sclavilor parizianis-_ mului contemporan, dincolo de care nu puteau vedea nimic, ce admirabile izvoare de inspirație sînt și aiurea, în literaturile latine celelalte, în literaturile germanice, în așa de bogatele literaturi anglo-saxone: am tradus pentru Floarea darurilor și din gluma teatrală a lui Goldoni (Hangița) și din mistica filozofie panteistă
