Și nu erau singurii: corespondența revistei era interesantă și bogată. Deși-mi dădeam samă că se va face în jurul ei acea conspirație a tăcerii de care aproape treizeci de ani am fost încunjurat și în activitatea mea literară și a cării judecată o las altor vremi, continuam cu articolele de direcție, din care am putut aduna așa de puțin în cele două volumașe din O luptă literară sau în cartea de comemorări Oameni cari au fost. Și alte elemente, de descriere pitorească, de istorie, de critică a noilor apariții, se adăugeau în publicația aceasta, căreia, după un an, i-am dat aspectul și periodicitatea vechiului organ de luptă de la București. Glumele provinciale pe care le trimetea regulat Viața Românească a statornicului meu insultător, care uitase umilința cu care-mi cerea odată, el, revoluționarul, concursul pentru carieră, nu mă înrîureau în stăruința mea. Cum duhliii de acolo găseau hazlie proprietatea mea parțială asupra unui motor de vreo cinci cai putere, a trebuit să le observ superioritatea acestei modeste mașini asupra unei întreprinderi literare care, cu toată coaliția de uri și de pretenții, e numai de un simplu măgar putere. D. Ibrăileanu, tronînd ca vice-Stere între domnii Botez, binevoia doar, de la înălțimea unei mari învățături și a unei puteri de creațiune uimitoare, să-mi recunoască o „sensibilitate feminină” cu care se putea juca lesne formidabila sa bărbăție.
Mă ajuta să birui atîta rea-voință și nedreptate și să trec peste tăcerea de moarte în care munca-mi înainta, și sănătoasa atmosferă a refugiului meu. Aici pătrundea numai foarte slab ecoul intrigilor bucureștene și al zăcutelor dușmănii de cămăruțe dosite ieșene. Apăream numai o zi, două, pe săptămînă pentru datoria mea la catedră și la Academie și, foarte adeseori, după ce-mi făcusem oara sau comunicația, trebuia să alerg pe jos la gară, să iau trenul de Ploiești și să aștept pe cel, îngrozitor de încet, al Vălenilor pentru a ajunge acasă, unde
