se unei închipuiri populare, obișnuită a crea mituri, ca un fel de răzbunători și apostoli ai dezrobirii, nici o legătură directă cu lumea satelor noastre a căror situație o știam totuși și din lunile petrecute la țară și din urmărirea atentă și îndurerată a împrejurărilor. Revista mea nu-mi servise pentru a-mi crea aderenți în mijlocul lor și, dacă aș fi încercat-o, aceasta ar fi scăzut religia de prefacere morală și materială căreia-i serveam precum cel mai mic amestec de interes personal ar fi pîngărit-o. Nu era în jurul meu, de altfel, nimeni care să mă fi putut îndemna în acest sens: eram ajutat la expedierea gazetei de o tînără și veselă rudă feminină a soției mele, de bietul Dragoslav, pseudonim slav pentru un nume rutean, blond, slab, sfrijit, care sfîrîia a foame cînd era îmbiat la o farfurie de supă, și de un foarte devotat student Rădulescu, negru ca mura, a cărui urmă am pierdut-o. Neamul românesc, căruia numai la Văleni i-am adaus o publicație pentru popor, scrisă pe înțelesul necărturarilor, era de altfel o publicație menită să trezească la intelectuali iubire pentru strivita temelie a neamului, dar mai mult și decît preocupația „democratică”, să cheme pe toți, mai ales pe înstrăinații de sus și o intelectualitate asupra căreia băteau multe vînturi la datoria națională.
Deodată, ca un trăsnet din cel mai curat senin, căci știam nesfîrșita putere de a răbda a acestui neam, seculara-i deprindere cu toate suferințile, veni vestea răscoalei din Moldova, din Botoșanii mei chiar, într-un sat cu numele semnificativ, Flămînzii, al cărui învățător, Maxim, a fost pe nedrept înfățișat și prigonit ca instigator […] Guvernul lui Gh. Gr. Cantacuzino, despre care se spunea că nici nu cetea rapoartele prefecților altfel decît prin intendentul său, era așa de slab încît trebuia neapărat să fie crud. Pentru nu știu ce neînsemnate
