un „ispășitor”. Într-o publicație franceză, după indicații din București, chipul meu era dat ca al răspunzătorului moral pentru tulburări. Scrisorile de amenințare cu moartea se îngrămădeau și un grup de studenți aflînd ce se pregătește, a stat vreo cîteva zile și noaptea în casa asupra căreia trebuia să se prăvale urgia. Dormeam cu revolverul la căpătîi. Și nu era de mirare, în zăpăceala care cuprinsese atîtea minți slabe de inculți pe cari cîțiva ani de belșug prin stoarcerea pămîntului și a oamenilor îi făcuseră, din țerani sau din străini, bogătași ai țerii și factori politici de mîna întîi. Pe cînd evreii din Moldova, încărcați în căruțe și scoși dincolo de rohatca satului nu cereau ajutorul nimănui, pe cînd mari proprietari devastați din aceeași regiune, ca acela de la Hancea, căruia i se înțepaseră și plafoanele și i se rupseseră în bucăți frumoasele cărți, așteptau ca o revenire la normal să se producă în mințile oamenilor, cîțiva din aprigii moșieri olteni se adresau Austro-Ungariei pentru a se ruga ca soldații lui Franz-Joseph să treacă granița. Fiul lui D. A. Sturdza, devenit din nou prim-ministru, căpitanul de vînători a cărui operă morală în armată o cunoșteam de mult, a venit să-mi spuie că, în acest caz, el iese în fruntea celei dintîi cete de țerani răsculați, la această graniță.
Am stat astfel, luîndu-mi și concediu de la Universitate, o lună întreagă, fără atingere cu ce se petrecea în jurul meu, informat însă zi de zi de crimele pe care le săvîrșeau, din sentiment de clasă, anume ofițeri superiori, de numele cărora va rămînea legată o represiune complect lipsită de tact și care a pus la cea mai grea încercare sufletul țeranului soldat. Se lucra așa și supt presiunea unor politiciani așezați ca prefecți de regimul „amicilor poporului”; numai foști socialiști, ca dr. Radovici, un om admirabil, de o mare nobleță de sentimente, pe care l-am pierdut prea curînd, ori tineri entuziaști, ca dr. N. Lupu, care
