gest de supremă plictiseală, își arăta consecințile, și se poate închipui ce se petrecea față de aceste atitudini în sufletul, jignit dureros din primii ani de copilărie, al „băiatului cocoanei Zulnia”. Această atitudine studiată a lui Brătianu, ca și timiditatea în luarea hotărîrilor neapărate, îl făceau să piardă momentul tragic în care se măsura adevărata mărime a oamenilor. Și astfel se întîmplă ca omul frumos și voinic, dispunînd de resurse de elocvență solemnă, deși cam goală uneori, pe care nu le avea moșneagul din fruntea băncii guvernului, să fie biruit, la capătul expunerii competente, făcute cu toate mijloacele extraordinarei prestanțe, de vechiul boier moldovean care, răspunzînd unui pompos tînăr orator al conservatorilor, se înfățișa, ca responsabil, el, înaintea lui Dumnezeu pentru „țeranii pe cari i-a omorît”.
Majoritatea m-ar fi vrut umilit de calomniile care plouaseră asupra mea și stîngaci de nedreprinderea totală cu acest mediu. Dar ai mei, cei de pe vremuri, cari cîrmuiseră o țară, poate și mai mult decît una singură, mă susțineau. Nu m-am simțit nici un moment singur, și numai neplăcerea mea, iremediabilă, de a vorbi în public îmi dădea o senzație cu care eram de altfel obișnuit.
Ordinul se dase, într-o adunare pe care o prezida cu mînă de fier, dar și cu perfectul tact al omului de lume, o inteligență și o energie ca a lui Mihail Pherekyde a cărui figură lungă, slabă, distinsă, cu ochii mari de hotărîre și de ironie, impunea oricui, de a nu reacționa la ce voi spune, la orice voi spune, decît prin surdele mîrîieli care dezorientează pe alt fel de debutanți. O dată numai mi s-a strigat, rupînd disciplina, că spun lucruri pe care le-am învățat pe de rost, și am știut ce să răspund, căci doar cunoșteam de mult viața fiecăruia și aveam ca armă sigură amănuntul biografic. Așa am vorbit eu, cîteva săptămîni de zile, la proiectele de reformă agrară, polițienească, judecătorească, pe care le aducea, cu Brătianu însuși, cu Stelian, așa
