cuvintelor sale: „da, știu că greu se cîștigă și se pierde ușor“.
Deci propaganda de mai bine de un deceniu nu fusese pierdută nici în această privință. Acela care va purta coroana României simțea și credea ca noi și avea ca și noi aceeași dorință de a face, împotriva oportunismului și imoralității clasei dominante, ceva în adevăr nou și mare. Și însuși Carol I cel lingușit avea mintea lui precaută și înțeleaptă deschisă asupra acestor posibilități.
În acel moment cursurile de vară de la Vălenii de Munte deveniseră o manifestație culturală obișnuită pentru o parte din societatea românească, aceea în sufletele căreia prinsese această sămînță de viitor.
Ideea lor mi-a fost dată nu de cineva din țara liberă, nici din Ardeal, unde totuși orice vizită nouă, ca la serbările jubiliare de la Blaj, unite cu adunarea anuală a”Asociației”, îmi dădea tot mai mult încredințarea că s-a isprăvit cu zilele așteptării singurului noroc posibil de la Viena. În tineret se ridica acolo tot mai tare, printr-un talent literar la care se adăugea acum și acela al elocvenței – dar cu cîtă sfială mă întreba vorbitorul încă nedeprins cînd i s-a cerut o întîie conferință la Ateneu! – d. Octavian Goga, care apărea la orice ocazie, aclamat de un cerc de tineri, pentru a ofusca pe deținătorii puterii în mijlocul românilor săi ardeleni, aceia pe cari găsise cu cale să-i prezinte într-un articol ca pe niște simpli „măgari de pe Vezuviu“, chiar dacă era înscris între colaboratorii foilor lor. Era vorba, la unii din acel mediu, de o sprijinire pe Regat, de o totală schimbare și a țintei, care apărea acuma ca eliberarea totală din legăturile cu Monarhia, oricum s-ar transforma și, cu toată deziluzia produsă dlui Goga de răscoalele țerănești – și-mi mărturisea că această dovadă a lipsei de coeziune, de soliditate, poate de viitor, trebuie să-l îndrepte neapărat în
