altă direcție – această tendință se întărea din ce în ce mai mult: ea apărea tot mai limpede în fața stăpînitorilor, cari nu găseau mijlocul de-a o împiedica. Legile ungare nu îngăduiau oprirea pașilor noștri prin văile ardelene, și, cu toate îndemnurile de a vorbi la prilejuri solemne, știam să-mi impun tăcerea cea mai desăvîrșită. Dacă, precum se întîmplase în lunga mea călătorie după inscripții și însemnări, cîteodată, ca la Drăgușul Țerii Oltului, cei doi jandarmi apăreau împănați, împintenați și cu pușca în bandulieră ca să-mi ceară pașaportul pe care nu-l găseau bun pentru că… nu era scris în ungurește, dacă mă pofteau la solgabirău, din fericire nu pe jos, ca pe mulți alții, ci în trăsură, aoesta găsea imediat scuze în cea mai perfectă limbă germană pentru că fusesem deranjat. Și totuși avea dreptate vărul vestitului mîncător de români, secuiul Ugron cînd, ca șef al postului de la Drăguș, îmi răspundea la obiecția că un profesor universitar, care e „domn mare”, nu trebuie luat astfel la cercetări:”E, domnul mic, aia nu face nimic; domnul mare, aia face!” Căci ceva desigur se făcea, și guvernul maghiar n-avea acea siguranță de drept, acea încredere în viitor care singure permit să se ia măsurile necesare pentru împiedecarea, în orice motiv al lor, a marilor catastrofe politice.
Altfel era cu bucovinenii, ținuți de austrieci foarte din scurt, dar cu cea mai mare dibăcie, crescîndu-i pentru robie, măgulindu-i cu concesii – chiar cînd guvernatorul era, după blîndul Pace, intolerantul, pornitul Bourguignon, în luptă cu ziarul românesc Patria și cu agresivitatea redactorului adus din Ardeal, capriciosul și sfidătorul Gheorghe Bogdan- Duică, om cu așa de multă știință și pătrundere, unite cu mai puțină chibzuință —, și cîștigîndu-i prin titluri, onoruri și slujbe. Nu se încercase nimic pentru a împiedeca în 1904 marea manifestație românească pentru jumătatea de mileniu de
