Conspiram supt aripile Ligii, fără ca vreodată să fi fost vorba de bani, necum de bombe. Dar iată că, în ce privește ținta principală, divergențele se iveau, și trebuia autoritatea mea de creator și conducător pentru a nu se produce confuzii în spirite. Astfel, o dată, în demonstrațiile amicului Cuza cu privire la chestia evreiască – și auditoriul se pasiona de strînsă lor logică, deși nu totdeauna corespunzînd perfect unei realități complexe —, s-au amestecat și cuvinte bune pentru acea Austrie care, și supt influența unui Aurel Onciul, unui Aurel Popovici, cîștigase oarecari simpatii, în comparație cu politica mai sinceră, mai fățișă a ungurilor. D. Cuza, fost elev al unui liceu din Dresda înainte de a trece la Bruxelles, unde-l așteptau cuceritoare influențe socialiste, cu C. Mille însuși, avea aplecări firești către cultura germană, inspirîndu-se dintr-însa, în marile studii de economie politică pe care le pregătea; mai fusese, de curînd, bine primit, cu perfecta ipocrizie vieneză, de profesorii de la Cernăuți, în frunte cu rectorul Adler, cel mai autentic evreu, și astfel acele cuvinte bune își găseau explicația. Era mai greu să găsească însă și aprobarea mea și, în ciuda declarațiilor mele repetate că „la Vălenii de Munte nu se face politică“ – mi se părea că e necesar s-o spun, ca să nu îngreuiez, la întoarcere, situația românilor de peste munți —, am luat cuvîntul, spunînd limpede că pentru mine nici un compromis nu e posibil, că noi mergem drept către unirea națională și că nu aici, la această adunare de credincioși, se poate admite recomandarea austrofiliei în vederea planurilor lui Franz-Ferdinand. Mi-a părut rău că a trebuit să intervin și că am pricinuit eu,”Iorga cel totdeauna fără tact“, o reală supărare tovarășului și prietenului meu.
Cînd clădirea proprie, mică, albă, cu o perfectă acustică în acele margeni înguste pe care nu am vrut să le cresc nici pînă acum, refuzînd ca președinte al Consiliului orice
