atins”. A vorbit de cele săvîrșite de curînd așa de glorios, și a adaus:”Dar ce sînt toate acestea pe lîngă Bosnia și Herțegovina…“ Decorîndu-ne, ne-a invitat la dejun.
Dejunul de gală a fost într-o vastă sală foarte înaltă și de o împodobire fină. Muzica îmbrăcată în roșu a unui regiment de gardă cînta in cursul ei. Membri ai Acade’miei fuseseră invitați și era de față și Pașici. În fața mea regele făcea din cînd în cînd dureroase gesturi evazive:”Ce spuneți d-voastră acolo trebuie să fie așa de interesant…”, și mîna se îndrepta către urechile care nu mai puteau auzi.
La Legația României, un dineu m-a pus din nou înaintea lui Pașici. El arăta dorința de a scoate ceva pentru viitor din alianța de război care dăduse așa de mari rezultate, dar se lovea de rezervele, infinit de înțelepte și mai ales temătoare de orice risc, ale lui Maiorescu și ale întregii lumi politice de la noi.”Dacă d-voastră doriți o politică de mîni libere…”.
La Academie, unde se păstrase încă, deasupra scaunului prezidențial, portretul regelui asasinat – și bunul bătrîn Stoian Novacovici. un istoric de renume, care m-a primit în căsuța lui mică și joasă, cu mobile ca la boierii de Botoșani, în copilăria mea, răspundea mirării mele arătînd că n-are de ce să înlăture pe cine fusese bun pentru această societate de învățați —, am vorbit, ca mai vechi membru corespondent, despre relațiile dintre sîrbi și români, cum la Academia noastră voi arăta apoi ce e clopotul lui Caragheorghe. După ce, într-o sală de liceu, admirasem geniala concepție a sculptorului Mestrovici, el însuși de față, a epopeii naționale pentru cîmpia Cosovei, am vorbit tot acolo, înaintea unui auditoriu pe care-l domina figura bună, cu favorite sure, a fostului președinte de Consiliu Vladan Gheorghevici, român de origine, autor
