său față de orice încercare de a-l deznaționaliza! L-am văzut la mese mari ale Asociației, cînd mulți dintre ai noștri se simțeau bucuroși stînd lîngă reprezintanții, uneori împodobiți și cu titluri nobiliare, ai puterii și glasul le vibra cînd se ridicau uralele pentru împăratul-rege, rămas în multe inimi tot „drăguțul de Împărat”. Erau și alții, tineri, al căror aprins naționalism nu desprețuia popularitatea din care se formează clientelele. Dar Moldovănuț ținea ca lucrurile să fie puse la punct, și glasul ciudos, rostogolind greu fraze de o vicleană încîlcire, știa totdeauna să spuie în auzul tuturora, și în ciuda oricui, ceea ce nu era îngăduit a se spune. Și ce inimă de aur se ascundea în acest mărunțel trup scorțos! O dată, cu toată împotrivirea mea, el a scos din șerpar un abonament dublu, triplu, pentru Sămănătorul, pe care, cum se va vedea, ajunsesem a-l conduce: cerea scuze că s-a încurcat definitiv în socoteli și n-are cum face altfel.
Foarte român și prin înfățișarea sa, cu fața solid pătrată, cu barba rară de dac, cu sprincenele groase și niște buni ochi verzi de țeran, ca ai lui Dimitrie Onciul, dar fără tot ce sclipea, neliniștitor, în aceștia, Augustin Bunea, format la Roma, avea în distincția întregii sale ținute, din care însă lipsea eleganța căutată, și nu cu totul plăcută, a șefului său Vlădica, caracterul prelatului de capitală, al cercetătorului de biblioteci, al scriitorului cu știință și talent care era. Făgărășean, purtînd un nume care se întîlnește și în boierimea noastră, cu care era fără îndoială legat prin vreunul din strămoșii săi, încă tînărul canonic era, și pentru cei geloși de marile lui însușiri, netăgăduita faimă a Blajului, a cărui dezvoltare în toate vremile și în toate domeniile o cunoștea atît de bine. Scrisese încă puțin, dar lucrări mai întinse, fundamentale, despre episcopiile vechi românești, despre Petru Pavel Aaron, episcopul pustnic, creator de școli,
