Eu, omul celălalt, nesigur, veșnic nesigur, dureros nesigur și în această clipă cînd, cum am scris-o, se ridica „potirul cel sfînt de sînge și de lacrime”, m-am dus spre casă, departe, supt munte, chinuit de gîndul ciocnirii de la Turc-Smil, în care, „neapărat”, nu trebuia să fie decît o „șiretenie” a „amicului” nostru Radoslavov, președintele de Consiliu bulgăresc – și apoi, „noi avem acolo o divizie, iar bulgarii o singură brigadă”.
Cîteva zile, nici o veste însemnată nu mi-a venit. Apoi revelația zguduitoare a încăierărilor pe viață și pe moarte în Turtucaia neisprăvită și fără pod, pentru care a fost izgonit din armată colonelul Botez, a cărui față de cîne bătut am mai întîlnit-o cîndva în viață. Aveam presimțirea netedă că începutul de la Turc-Smil, „simpla demonstrație”, continuă. Neștiind la cine să mă îndrept pentru a mă despovăra de sarcina care-mi zăcea pe inimă, insuportabilă, am chemat pe un prieten, recomandat pe vremuri de Scurtu, pe ardeleanul naționalist, pe dîrzul mocan, stimat pentru puterea convingerilor sale, care era colonelul Verzea, director al Poștelor și Telegrafelor. Răspunsul a fost scurt și expresiv. Expresiv nu numai pentru teribila știre pe care o transmitea, dar și pentru starea de spirit a cui vorbea, răpezit și brusc, cu intonația care arată că i s-a îndeplinit o profeție sau că e bucuros de rezultatul pe care-l așteaptă:”Ei, ce să fie! A căzut Turtucaia“. Și comunicația s-a întrerupt de o mînă plictisită. Peste cîteva luni Verzea va fi primar al Bucureștilor supt ocupație, conducerea supremă a trădării fiind în mînile „colonelului” Stere. Așa lucrează oamenii cu calcule perfecte în alegerea acelora de cari se servesc… Și, dacă primului i se vor smulge fireturile de plutonul de degradare, celait, supt atotputernicia calculatorului fără greș, va face o călătorie de internare la un sanatoriu din Elveția și se va întoarce reprezintant moral al Basarabiei sale.
