Cum era pregătit lucrul „sigur” am putut s-o văd de altfel mai aproape de mine cu propriii mei ochi. Generalul Tănăsescu, comandant al sectorului de pe valea Teleajenului pînă la Săcele, a venit, deși necunoscut, la Văleni, să mă întrebe, cu tonul cui oferă o călătorie de plăcere, dacă nu merg în Ardeal. Am luat cu mine un pardesiu, o blană și harta etnografică adausă de Casa Perthes la un studiu al meu din Petermann’s Mitteilungen despre întinderea elementului românesc. Generalul a rîs:”Se vede profesorul“. Adecă și după hartă, dar și după blană.
Am trecut pe drumul străbătut de mici grupe de soldați, cari mergeau ca în patrulă, am văzut la graniță stîlpul dat jos, casa cantonierului ungur dărîmată, cu albinele din stup care se trudeau să-și facă un nou adăpost, ne-am împotmolit la Șanțul Vechi, sămănat cu zdrențe de uniformă și cartușe trase, într-o mizerabilă gîrlă, și noaptea se lăsa cînd am fi putut pleca spre Săcele, de unde venea, înroșindu-mi obrazul – de ce n-aș spune-o? – o „pradă de război“, cu mobile și alte accesorii pe care Tănăsescu părea c-o găsește firească și care pe urmă s-a pus la… loterie. – Mergem înainte? – Știu eu? După ce văd, riști să cazi în mîna ungurilor din păduri, și ar fi ceva să te vadă pe d-ta. cu mine împreună, care nu sînt general, pe străzile Budapestei. – Atunci să ne întoarcem!
Și ce întors! Înainte de mănăstirea Cheia, cum ațipisem, mașina, superbă, condusă de un enorm tînăr om politic de provincie, care scăpase astfel de front, era să cadă în fundul prăpăstiei unde curge Teleajenul; la Cheia nu mai era benzină, și s-a dus cineva s-o caute la Izvoare, ca să se constate că benzină era. Și în acest timp am dat pardesiul, inutil, generalului, care tremura de frig în vîntul muntelui. Peste poduri nepăzite, la Drajna, sentinela, al cărui șef, „elevul” de administrație, „domnul ilef”, era la Văleni să joace cărțile, a tras asupra automobilului
