Numai Vintilă Brătianu, care tocmai conducea pe Procopiu, era acasă și treaz la acel tîrziu ceas de noapte. M-a ascultat și a dat din umeri:”Se poate să se fi rupt frontul”. Cu același calm îmi vorbea peste cîteva săptămîni:”Nemții au trecut pe la Zimnicea. Vor veni la București… – Și Parlamentul, noi, ce facem? Cum vom fi înștiințați? – A, îi vei vedea. D-ta ai putea să și rămîi. Ba poate, pentru că ai scris contra lor, te-ai putea și duce…”
În vederea perspectivei așa de senin puse înaintea mea de dînsul, am încercat să văd dacă m-aș putea strecura schimbat de haine. O mantie și un potcap puse la dispoziție de arhimandritul Scriban mă transformaseră așa încît credinciosul portar Frățilă, care scrîșnea din dinți de cîte ori Stere primea o telegramă nemțească, nu m-a putut recunoaște în călugărul care ieșise cu arhimandritul. A sta în otel devenise însă imposibil: în marea îmbulzeală de ofițeri întorși de pe front […], odaia mi se deschidea în lipsă, și găseam păduchi pe perinele mele; ei începuseră a mă năvăli. Murgoci m-a luat atunci la dînsul, și tot mulțămită lui am putut scăpa cu viață; fără domiciliul silit sau fortăreața care au cuprins peste cîteva zile oameni ce greșiseră mult mai puțin față de Centrali decît mine, un Rădulescu-Motru de pildă, al cărui colaborator la publicația lui, Noua revistă română, fusesem.
D. Duca a fost întrebat serios asupra rostului care, în fața ocupației iminente, se rezervă parlamentarilor, și răspunsul a fost îngăimat:”Poate, cîndva… Se va spune la timp“. În acea seară chiar, Murgoci, hotărît să plece și el, mă lua la gară și, călăuzindu-mă prin amestecul de lume grăbită în presimțirea sfîrșitului, mă ducea la unul din trenurile de evacuare a ministerelor, la cel pentru Comerț.
