Trebuia ca eu să dreg greșeala pe care fără voie o făcusem. Pentru aceasta am schimbat foaia și am readus la starea pacifică pe cel supărat, apoi am adresat venerabilului cvasicentenar o scrisoare care-l putea măguli și împăca și pe dînsul, prin care, făcîndu-mă a crede că n-am pus niciodată la îndoială existența lui, scuzam divulgarea prin aceea că pasiunea de istoric m-a făcut să trec peste orice ca să nu răpesc publicului plăcerea de a ceti o scrisoare așa de bine făcută.
N-am primit răspunsul, care m-ar fi putut interesa, dar peste puțin au apărut două volume ale lui Gheorghe Știrbei, Feuilles d’automne et d’hiver, în care erau alte scrisori, acestea fără nici un clenciu de duel între cele două secole, și chiar o istorie a poporului românesc, însuflețită de un frumos sentiment patriotic, a celui de aproape o jumătate de veac exilat de bunăvoie, insistînd mai ales asupra epocii pe care o cunoștea așa de bine. A ținut chiar ca o ediție românească a acestei lucrări să apară, pe care, în indiferența noastră curentă, n-a observat-o însă nimeni.
Începusem și o publicație de documente moruzești, care, nu mai știu de ce, s-a oprit la primele coli, apoi pierdute.
Dar această vreme așa de fecundă în lucrări, care nici ele nu se bucurau de o mai mare notorietate decît foile veștede ale fiului lui vodă-Știrbei, cuprinde și alte adăugiri la acea istorie a românilor care prinsese acuma cu desăvîrșire pe medievistul cu studii privitoare la Occident.
În acest mai vechi domeniu, pe care numai multă vreme după aceea îl voi cultiva din nou, adus de împrejurări, lucram puțin. Din actele ragusane și din cîteva răzlețe note italiene făcusem, tipărindu-l la Imprimeria Statului, cu o admirabilă minusculă, dar pe groaznica „hîrtie de scris” de la Letea, un al treilea volum al
