în firea autoritară pe care, cu toate scrisorile afectuoase către orice învățător, o avea, nu erau elemente care să poată cuceri pe un tînăr. Nu știu prin cine, el însuși își formase o părere nu tocmai rea despre intențiile mele ca și despre ce aș fi în stare să fac. Astfel el îmi dădu să scriu pentru această ocazie o Istorie a lui Ștefan cel Mare, care trebuia răspîndită pînă în fundul țerii în mii de exemplare, I. Bogdan, care poate el vorbise despre mine, avînd să adune documentele lungii și glorioasei Domnii, mare operă de neegalabilă răbdare, care trebuia să apară mult mai tîrziu.
Cartea am făcut-o, cu toată dificultatea documentării, dintr-un singur avînt și, măcar că ungurii au oprit-o, pentru că spuneam într-însa că „strămoșii regelui Matiaș au mîncat mămăligă pe taler de lemn”, am avut bucuria că, într-o călătorie prin Ardeal, tocmai pe la Baia Mare, în casa unui sătean, fiica lui m-a întrebat – arătîndu-mi cartea de la”Minerva” cu foaia de titlu împodobită de bizarul miniaturist Rola Piekarski, refugiat polon la Tîrgul-Jiului și boem plătit de Filip —, m-a întrebat, zic, dacă eu am scris-o, ca să strige apoi:”Dacă e așa, apoi țucu-ți sufletul!” [1].
Serbarea a luat proporții neobișnuite, într-o țară în care trecutul nu era viu ba, mai mult, se făceau cu privire la dînsul, după excesele romantismului fără adîncime, glume ușoare. Pusesem la cale cu Haret o procesiune istorică pe însăși Calea Victoriei, și ministrul, după ce făcuse în gînd o socoteală precisă a lungimii străzii și a Șoselei, împărțite pe proporțiile obișnuite ale unui trup de cal, se învoise. Se găsiseră ceva bani pentru facerea costumelor, zugrăvite bucuros de pictorul Costin Petrescu, și regimentele de cavalerie dăduseră Un nobil Ștefan cu ochii albaștri și un mai mititel și grozav de
