artistic. Și, peste nesfîrșitul zel, dus și pînă în cele mai neiertate exagerații, al dlui I. D. Ștefănescu, pe care l-am cunoscut, la început, simpatic, ca ginere al lui Vlahuță și mi-a părut rău că nu-l pot urmări pînă la capăt cu stima mea, au răsărit și dintre străini urmăritori atenți ai acestui capitol de artă în oameni ca dd. Henry și Grabar. La așa ceva mă puteam aștepta cu greu cînd înaintea unei zidiri patinate de vremuri, între țeranii grămădiți în jurul omului care nu venea nici pentru o afacere, nici pentru a le ținea o predică politică, însemnam și schițam uneori detalii de arhitectură, fără nume pentru mine […].
Am mai deprins cu acest prilej și ce știam tot așa de puțin ca vechea noastră arhitectură la începutul rătăcirilor mele: epigrafia slavonă și românească al cării material îl constituie inscripția de pe fațade, de deasupra ușilor, de pe păreții acoperiți cu fresce, de pe odoarele de metal și de pe odăjdiile frumos cusute cu aur, a căror cunoștință o căpătăm zi de zi, stabilind și aici legăturile care se impuneau. Puțina mea știință de slavonește, căpătată fără gramatică, fără dicționar și fără profesor, a putut astfel să se îmbogățească simțitor și, numai atunci cînd scriitorul voia să facă înaltă retorică și poezie subtilă, trebuia să recurg la ajutorul totdeauna gata al colegului, prietenului și acum și cumnatului I. Bogdan. S-a adunat astfel puțin cîte puțin, cu cîtă greutate, adesea lucrînd spre noapte, pe lumina cea mai nepotrivită, în graba birjarului și a nevoii unui adăpost, întins în brînci pe lespedea umedă, pe care nimeni nu mi-o pregătise cu ceasuri înainte, materialul care va apărea în Inscripții din bisericile României, din care au ieșit două volume și o broșură; restul va rămînea să fie sămănat prin deosebite publicații,
