să o încredințeze, atenție care m-a atins adînc și pe care o datoram, cred, cuvintelor pe care le găsiseră pentru mine studenții români de la Universitatea din Leipzig. Ele-i dăduseră lui Lamprecht destulă încredere în judecata mea pentru ca să fiu consultat apoi pentru istoria tuturor popoarelor din sud-estul european, ceea ce mi-a îngăduit să fac a se opri o monstruoasă istorie în cinci volume a Ucrainei, istorie neexistentă, pe care o propunea separatismul naționalist al învățatului, dar confuzului Hrușevski, care a dat apoi, în traducere germană, o nespus de stufoasă parte întîi a povestirii sale, și să pun în legătură, pentru sîrbi, pe fostul meu profesor cu Jireček, ceea ce a dat științii nu numai cele două volume, cu desăvîrșire nouă, ale acestuia, în colecția Lamprecht, dar l-a adus să publice, în Memoriile Academiei din Viena, partea, așa de întinsă, despre instituții, care nu se potrivea cu proporțiile ce i se admiseseră.
Am spus lui Lamprecht, cu toată sinceritatea, că dacă se adresează lui Xenopol, care terminase de mulți ani Istoria românilor din Dacia Traiană și o prescurtase într-o formă franceză, prea largă pentru epoca mai nouă, trebuie luată precauțiunea de a cere ceva nou, revăzut asupra izvoarelor. Lamprecht reveni, cerîndu-mi mie să iau asupră-mi o sarcină așa de grea pentru o conștiință delicată.
Nu mă gîndisem niciodată la alcătuirea unei atît de vaste sinteze. Scurta privire asupra vieții neamului nostru, pe care mi-o ceruse d. Tăslăuanu pentru frumoasa-i revistă Luceafărul și care, imediat uitată de mine, în așa fel încît am descoperit-o cu mirare în bibliografiile de mai ieri, s-a publicat acolo la 1906 fără a se trage aparte.
Toată partea veche, daco-romană, nu mă ocupase niciodată. Părți întregi fuseseră însă tratate pentru publicații amănunțite, ca Istoria lui Ștefan cel Mare, Istoria lui
