politice pentru care se credea menit înainte de toate și unde nu putea îngădui să ajungă oameni de la el, cari nu crezuseră și dînșii în necesitatea unității naționale.
D. Vaida trecînd în fruntea Guvernului, locul de președinte al Camerei era liber. N-am ascultat de nici o sugestie cînd m-am gîndit a candida, ceea ce mi se părea și o afirmație că în cultura fără caracter de provincie și de grupare politică trebuie căutat simbolul Adunării chemate să proclame unirea provinciilor românești. Mirosul fin al organizației „regnicolare” a dlui Maniu a prin imediat această intenție, pe care de la început au aprobat-o, fără interes, domnul Inculeț și basarabenii săi, sufletele cele mai sincere din toată Adunarea, eu însumi, ales la Orhei, după cererea telegrafică a domnului Inculeț, fiind prin aceasta legat de colțul acestor oameni de inimă. S-au prezintat, deci, la mine doi tineri, unul, d. Savu, adjutant al șefului său, ca să mă întrebe, oficial și solemn, dacă am asemenea gînduri, și le-am răspuns că nu înțeleg cu ce drept mi se cere samă. A doua zi de altfel, în fața redacției mele, viitorul mitropolit Bălan mi-a spus cu francheță că prea puțini vor fi ardelenii cari mă vor vota contra distinsului cărturar Vasile Goldiș, desemnat de partidul său. Cu țerăniștii, ca și cu puținii bucovineni, n-am avut nici un schimb de vederi.
După-amiazi, totul fiind aranjat pentru candidatura dlui Goldiș, deși acesta, izbutind, n-ar fi oprit lovitura pe care nu se putea să n-o încerce un ministru de interne stăpîn pe sufletele populare, care nu avea în Parlament decît vreo doi reprezintanți, aleși și aceia de pe urma indisciplinii lor, m-am ridicat din bancă și mi-am pus candidatura, pentru care prietenii basarabeni pregătiseră buletinele și, ele fiind de o altă coloare decît ale guvernului, controlul era ușor.
Vicepreședintele, pe atunci unul din cei mai credincioși amici ai mei, bătrînul general Marcu din Craiova, a
