12
350
poate deduce din numele de locuri, nu fuseseră colonizate decât relativ târziu de Alamani »[1].
Și atunci o întrebare se pune, la care nu m’am gândit până acuma. Precum, la 1291, « comunitățile », obștile, adecă județele de munte ale viitoarei Elveții s’au unit, în condiții care nu se pot fixa, odată ce s’a dovedit, — deși târziu și nu fără greutate, falsitatea legendei lui Wilhelm Tell și Stauffacher, a scenei arcului cu care se trage în mărul pus pe capul copilului, - că actul acela din 1291 a venit din opunerea față de « principatul » lui Rudolf de Habsburg, oare, în afară de perpetuarea la noi a ideii de Domnie, unirea județelor pe la aceeași dată, — căci pe la 1270 Litovoiu lupta singur, — nu s’a făcut ea înaintea pericolul unei cuceriri ungurești? Dar aceasta a trebuit să se facă înainte de complecta degenerare a Arpadienilor, și anume pe vremea când « regele tânăr » Ștefan, în luptă cu Bulgarii și având nevoie de contingente din părțile la Sud de Carpați, amenința, stând în Ardeal, cu întemeiarea unui al doilea Stat unguresc în această parte, cu fireasca tendință de întindere la Sud de Carpați?
S’ar putea întinde, de altfel, paralelismul și asupra ocupației de mercenari, ostași în largul lumii, din care Elvețienii făcură o industrie națională, și care, practicată de Românii cari luptă aiurea, ca Ioan Hunyadi în Lombardia și atâția alții până în Caffa și în Mangup, a fost închisă în hotarele noastre de Domnia gata pentru războaie și de nevoia de apărare contra Turcilor.
- ↑ Ibid., p. 76.
C. 52.489. PREȚUL LEI 10.
