vârf.
Deocamdată mergem însă la biserica răzleață care stă în afară de zid, drept de-asupra rupturii de coastă, către adâncimea albă între copacii negri unde lunecă apele albastre. Aceasta e neatinsă, așa cum au lăsat-o lucrătorii din timpurile când se țineau cu scumpătate, cu evlavie, datinile bune. În zile bătrâne de tot, aici a fost unul din cuiburile Craioveștilor, ale acelor fii ai lui Neagoe Vornicul: Barbu, Preda, Danciu, Pârvu, Mircea, Badu, cari au umbrit tot locul oltean și jiian: la Caracăl, unde se pomenește numele lor în biserica ruinată a Sfântului Gheorghe, la Craiova, care li-a dat numele și unde biserica Sf. Dumitru e a unei „Bănese” de-a lor, la Bistrița și Strehaia, unde ei se înseamnă între ctitori. Bisericuța de zid din veacul al XVI-lea era însă pe deal, la mănăstirea de mai tărziu, unde Matei-Vodă a înălțat-o din nou Dincoace, Brâncoveanu
