aducând orașului legume și fructe. Unele sânt Țigance murdare, altele sânt îmbrăcate cu rochii de cit; puține poartă cele două fote roșii, prinse de brâu, care deosebesc țărancele din acest județ al Argeșului. Se văd puțin fețe frumoase.
Iată acum atelierul țărănesc al lui „Domenico Erțegoviț”, un Herțegovinean italianisat, iată halta roșie și galbenă a Gropenilor, cu cele trei birje ce așteaptă călători pentru Pitești. Pe când dunga largă a drumului mare trece spre stânga, ducând la Câmpulung, apucăm la dreapta prin luncă. O vale largă, sămănată cu arbori, cari se înșiruiesc în perdele, se chircesc în tufișuri și suie coastele în pădurici. Trăsura taie cursul lat, desăvârșit de limpede, al Râului Doamnei, în care caii se înfundă cu sfială. Apoi un suiș dulce spre satul Vieroșului.
E o Țigănie urîtă și săracă. Din vergi, din lemne și lut, din cărămizi smulse zidurilor și clădirilor mănăstirii, robii ei de odinioară și-au durat cotețe rău învelite cu stuf, mai arare ori cu șindilă; fereștile mărunțele au mai dese ori hârtie murdară, scânduri sau astupători de cărămidă în locul geamurilor, care, și când le vezi, sânt crăpate sau cu lipsuri. Fețe smolite răsar din toate părțile. Și copiii mâzgăliți, trențeroși, buhoși cântă de răsună satul întreg.
Mănăstirea, părăsită la secularisare de călugării greci, e într’un hal jalnic. Lângă fântâna satului se vede o frântură din vechea cișmea. Aceasta, pe coasta dealului, poartă între sculpturi elegante chipuri de grifoni și o neobișnuită stemă a țării în care corbul nu ține crucea în plisc, ci-l apleacă plin de hrană către doi puișori ce se întind lacomi spre dânsa. E, pe o veche temă de folklore, ca o glumă drăgălașă a vechiului meșter din veacul al XVII-lea.
Mai sus, ziduri de cărămidă cu ferestuici de piatră,
