Această pagină nu a fost verificată
— A d-tale fata, neică Nicolae?
— A mea Ghicuță, a mea. (Și atât.)
Un dor:
— Ți-e dor de-acasă, mă băiete?
— De ce să-mi fie? Nu mi-e. (Și, știți, toată inima plânge în el.)
O „țâră” de curte:
— Da’ cine e aici pe locul mieu?
Apoi:
— Bună ziua, fată mare.
— Mulțămim d-tale, nene Ștefane. Uite noi eram; înălbim pânzele astea.
— Bine, bine. Numai că o să vă puiu la dare, și nu știu zău de-ți avea cu ce plăti. (Fata e bogată.)
— Acu…
Și câte cuvinte ca acestea nu iese din suflete de-a-dreptul pentru cine e cuminte, și printre cărturari, ca să le înțeleagă!
De ce le-aș mai înșira în zădar? Doar cartea, calea stă deschisă.
Poftiți cu Boteni la drum, și, ce’ți vedea, mi’ți spune. Dar rău n’o să vă pară că ați plecat cu dânsul.
