corăbiile drept supt înălțimea de argilă a orașului.
O birjă duce într’acolo, prin nisipuri și știoalme, iar apoi peste șoseaua largă, care despică terenuri joase, în care, una după alta, gâștele albe vâslesc cu pieptul, legănându-se de plăcere. De la o vreme, ești în fața unui dâmb drept, paralel cu malul, și pe capătul de către noi al dâmbului o biserică încununată cu două turnuri semnalează orașul.
El începe cu strădițe ce se ridică la deal, cu pietre mari albe risipite, între căsuțe de mahala bucureteană. Apoi, pe măsură ce se înalță casele, pavagiul se adauge cu elemente mai egale, mai puțin zguduitoare. Pănă ce, în sfârșit, sus de tot, te afli într’un complex de strade cu desăvârșire drepte, ca unele ce au fost croite în același timp pe dărâmăturile vechii cetăți turcești care a ținut piept creștinilor pănă la 1828: un granit desăvârșit le acopere de o potrivă, mărgenit cu elegante trotoare de basalt. Clădirile sânt une ori frumoase, în cele mai multe casuri curate. Prefectura e un impunător monument. Sânt case particulare ce apar destul de îngrijite și de armonioase în seninătatea lor, încât să poată aminti părți din Strada Domnească a Galaților. În mijloc, un turn de observație, ca un minaret uitat, răsare dintr’o grădină publică pe care o încunjură zidurile pieții centrale. Orașul s’a pregătit, de sigur, bine în așteptarea mișcării comerciale ce se va desfășura în curând la picioarele lui. Căci grânele noastre muntene nu ieau toate de-a dreptul drumul Brăilei, deci al străinătății cumpărătoare, ci găsesc mai ieften drumul mixt: pe uscat pănă aici, la Giurgiu, și de la Giurgiu înainte pe șlepuri către marele liman al exportului nostru.
Giurgiul are în față o insulă, unde au fost întărituri,
