din Giurgiu rămășițile oștirii învinse a Vizirului Sinan, abia au mai rămas câteva ziduri rupte. Am pe masa mea când scriu frânturi din ele: bucățile de cărămidă tare, de o deasă alcătuire ce pare a fi antică, sânt prinse într’un ciment ca piatra, care cuprinde în încleștarea lui prunduri dunărene. Pănă acuma nimeni n’a săpat aice pentru a vedea ce ni păstrează pământul, și nu s’a încercat măcar a se desluși resturile de construcție. Pe aceste locuri de străveche amintire pioasă cânii latră în margenea gropilor de var.
Supt vântul de iarnă aspru, care taie, Dunărea se odihnește închegându-și pe alocurea undele biciuite de șfichiul crivățului. În fund Rusciucul, pasăre de pradă sătulă, își mistuie în clădirile-i neatinse roadele crimei împotriva vecinilor buni și ajutători totdeauna. Dinioarea chiar treceau spre casă, cu expansive semne de prietenie către ai noștri, oamenii de acolo, cari păreau veniți să-și mângâie la privirea ruinelor făcute de dânșii suferința „patriotică” a făcătorului de rele înlănțuit de dreptatea imanentă a istoriei.
