tip, consacrat de ocrotirea oficială, al bisericii românești de lux, pentru oficialitate și lumea bogată.
Lângă Ploești, de unde te duce o bună șosea, se află pe șesul bogat, în vederea muncelelor împădurite, schitul Ghighiu, căruia i se zice și mănăstire, și cu drept cuvânt. Frumoasa biserică e încunjurată de pașnice clădiri gospodărești, cu coperemântul de șindilă supțire, bine așezată. În fată e o curte de intrare, cu arbori bătrâni, înalți. În fund, unde curge limpede un „izvor al tămăduirii”, se înșiră pomi roditori și via se mlădie pe haragi. Un gard trainic, — dincolo de case numai pe o mică întindere mai sânt ogoare mănăstirești, încunjură colonia de bătrâni: unul dintre cei mai vechi de zile, înfășurat în petece de șaiac, ca o scoarță de trunchiu secular, dă drumul, ca portar veghetor ce este, rarilor visitatori.
Ghighiul, a cărui biserică e prefăcută în timpuri de tot nouă, n’are un trecut însemnat. N’a fost aici vre-un ctitor vestit; în cămăruțele caselor șindilite n’a lucrat niciun cărturar cunoscut; de aici n’a pornit nicio operă literară, nici un manuscript frumos. Dar cercetătorii culturii monacale din secolul al XVIII-lea știu că a existai un schimb literar necontenit între deosebitele mănăstiri, că a fost o circulație vioaie a manuscriptelor învățătoare și moralisatoare. Activitatea desfășurată la Neamț a îndemnat astfel la lucru pe părinții din Cernica, și am găsit chiar manuscripte nemțene în această din urmă mănăstire. Tot așa călugări veniți din centre mănăstirești mai mari, mai luminate și mai harnice, au adus la Ghighiu cărți, tipărite și scrise cu mâna, une ori de o însemnătate deosebită. Cele mai multe au fost dăruite
