al coastelor sure, scrijelate, goale. În dreapla pănă sus pe deal se dischide ogorul, în mersul lin al boulenilor suri. Dar și în această parte, ca o amintire dăinuitoare a vechilor vremi cumplite, când sânge vrâstà apele cu luciu de oțel, casa se ferește a ieși la iveală, parcă ar sta să răsară de dincolo, din ascunzători tâlharul, piratul de Dunăre. O străveche stare de veșnic războiu pare să apese încă, după atâtea schimbări și prefaceri, aceste ape despărțitoare de țări și neamuri.
Doar dacă Roma și aici a făcut, pe vremile ei, pace, buna pace de muncă roditoare. Tablele cu inscripțiile Împăraților în clare și supțiri caractere latine sânt încă legate de scheletul stâncilor. Șoselele de azi, de-o parte și de alta, sânt în legătură cu drumurile pe care casmaua romană în mâni voinice de soldați le-a deschis întăia oară. Se văd încă găurile săpate în piatră de uneltele lor. Amintiri care au chemat și chiamă la refacerea creațiunilor dispărute.
Într’un tărziu, la locul unde râul se despică pentru a încunjura un ostrov în care se deșteaptă verdeața sălciilor cu crăcile moi, ziduri se înfruntă de-o parte și de alta. Marea operă a Romei a fost ruptă, — pentru totdeauna ruptă, — și în locul Imperiului singur sânt acum, în evul mediu, regate care se pândesc și se înfruntă, lăsând, în rivalitatea lor lacomă, fără stăpân și fără folos, imensul, mărețul drum de apă.
De-o parte, suit cu zidurile-i tari pe trepte coroiate de stânca tare, Golubațul, „cetatea porumbeilor”, Columbaciul își ridică turnurile acum deșerte între pietrele cărora păsări de altă speță decât blândul „hulub” își strecoară trupul către nevăzute cuiburi. Zidirea se ține încă solid pe malul îngust de-asupra căruia poteci încalecă mușuroiul pietros. Aici
