măcar pentru câte vechi rugăciuni smerite s’au șoptit acolo, și împrejur s’ar întinde o grădiniță în locul scaieților și urzicilor.
Marea, masiva biserică nouă ar fi, mi se spune, creațiunea marelui arhitect Mincu. E total nepotrivită cu mediul țărănesc, alb, sprinten, ușor. Și-ar afla locul într’un oraș italian, cu puternica-i cupolă, acoperind ca o cloșcă tot felul de umflături laterale. Simplii meșteri de pe vremuri înțelegeau mai bine că, dacă este o frumuseță, nu este numai una, ci fiecare loc și-o cere pe a lui.
Ce bine s’ar înfățișa la Buzău, care se semnalează de departe cu turnul alb al Primăriei sale și al cărui centru e curat și vioiu, cartierul Episcopiei, cu toate reparațiile, modernisatoare, ale marilor Vlădici, din secolul al XIX-lea, dacă nu s’ar lăsa neatinsă ruina războiului și dacă nu i s’ar adăugi hâzenii nouă, cum e împrejmuirea de scânduri, ca la un han de drumul mare! Întrarea de către pod rămâne stricată și părăsită, fațadele cu fereștile sparte arată că răutății Nemților li se adaugă lenea noastră. În nimic decât în această calică împrejmuire nu se vede grija zilei de azi. Și totuși s’ar putea înțelege că acesta, numai acesta e colțul interesant, ca trecut și ca artă, al orașului.
Mi se vorbește de un preot din margenea cochetului oraș îngrijit care e Râmnicul-Sărat, de un preot cu idei originale și cu voință în serviciul lor, care, la apropierea năvălitorilor pe cari atâția „buni Români” îi așteptau, a luat pușca și a tras în ei pănă la ultimul cartuș și la ultima suflare. Dacă e adevărat, i s’ar cuveni un monument și anume persoane ar trebui poftite la inaugurare….
La Focșani, literalmente îmbrăcat în steaguri pentru că trece un ministru, — oamenilor li se spune că trece Regina —, o ruină de biserică se întâlneștechiar la intrare. Dacă la Valea Călugărească se poate îngădui o asemenea părăsire, aici ea revoltă.
Dar mai rău decât atâta. Clădiri particulare sânt lăsate să se îndese pănă în streașina unor asemenea lăcașuri. Ba câte un preot la mai multe biserici care, — zice-se, — cere el însuși să se dărâme, pentru vechime, una, ca să aibă mai puțin de lucru. Dacă se mântuie de urgie cutare
