Biserica din 1837, refăcută și adăugită pănă după 1860, are o clopotniță de cetate, ziduri tari, contraforturi voinice și urme afumate ale unei zugrăveli care, oricum, tot e mai bună decât sfinții de doi coți cari se samănă ici și colo de actualii „pictori” de biserică. Legenda spune că întemeietorul, un „crucer” sau clucer, — dacă vreți —, căruia i se datorește și bisericuța din margene, cu crucile de lemn ale soldaților noștri puse de Nemți și cu însemnări nemțești, pe care nu le-am înlocuit, ar fi plătit cu înălțarea de șapte lăcașuri uciderea întâmplătoare a unui Țigan pălmuit. Era vremea când, față de Dumnezeu măcar, păcatele se plătiau.
De la Urechești, unde prietenii ne întâmpină cu o musică, o adevărată musică permanentă a satului, apucăm spre dealul care cuprinde, în pădure, schitul Vărzăreștilor.
Cărarea se strecoară prin desișul tăcut al copacilor bătrâni, buni pentru veverițe și vulpi și haiduci moderni de felul aceluia care mai ieri a fost vânat pe aici, către Odobești. De trosnitul unei crengi călcate se înfioară pănă în fund toată adâncimea; prin frunza înroșită și aurită de toamnă se joacă raze furișate.
Întovărășitorii noștri, preoți, învățători, săteni, a căror prietenie nu voiu uita-o, îmi vorbesc de amintiri istorice pe care bucuros le-ar fixa și păstra aici, unde Palanca, Măgura ar numi locul biruinții lui Ștefan-cel-Mare asupra frumosului Radu. Râmna ce curge pe alături, înfășurând, de fapt, o asemenea înălțime, era bună pentru războiu. Atâta numai că puteai lua, pe aiurea, drumul larg prin șesul Țării-Românești.
Schitul e cufundat între păreții de lut străpunși de rădăcinile stejarilor. Părerea răspândită îl pune în sama lui Radu Vărzarul, boierul lui Matei Basarab, care, Radu, cu toată faima lui proastă, a mai făcut
