o biserică la Târgoviște. De la Vărzaru la Vărzărești însă e oarecare deosebire și sfetnicului domnesc nu-i va fi plăcut să i se zică după îndeletnicirea lui primitivă de grădinar, venit de peste Dunăre.
Micul lăcaș mai vechiu e înădit cu o veșmântărie, cu un pridvor de lemn și încununat cu un turnuleț de tinichea, cu altarul pentagonal, o formă ca acelea, simplificate, ale veacului al XVIII-lea. Trebuie să fi fost ridicat la începutul acelui veac, căci aici și-a aflat întăiul adăpost Ucraineanul Paisie, marele creator, mai tărziu, la Dragomirna, la Neamț, la Secul, al vieții celei nouă, de călugări mâncând și cetind împreună. Poate a doua biserică să fie ctitoria lui. Nici una, nici alta nu păstrează nimic din trecutul total risipit. Doar fărâme de vechi cărți, slavone și românești, pe una din care se face mențiunea satului „Holteni”, care e Olteni (ca Meedinți și Mehedinți, Amaradia și Hamaradia).
În jurul celor două paraclise, câteva case călugărești foarte modeste. Un heleșteu cu apele galbene se răsfață în margenea pădurii.
Dar nici cea mai frumoasă clădire n’ar putea da atâta farmec sufletului ca vederea ce se desface de aici, în largi linii de albastru palid, de alb nouraș cu străpungeri de soare. Se cuprinde un județ întreg, două până la margenea Dunării. În Apus, când soarele-și retrage stăpânirea răsar, în fund de tot, sure, dealurile Măcinului.
Și, pe când părintele Ghimnasie starețul ni pregătește, ospitalier, masa, părintele din Urechești aduce vorba despre aceia ai căror ochi neobosiți, căutători de frumuseță, au stat aici în odihnă prietenească, vorbind de cele scumpe ale lor: Vlahuță, Delavrancea. Și în negura aurită care acopere întinderile imense pare că simți plutirea înseninată a sufletelor lor.
