dispărut, fiul lui Hallam, istoricul așa de cunoscut în această vreme, și se continuă pe urmă cu bucățile de caracter epic, în legătură cu literatura medievală, a treia perioadă find legată de drama istoriei englese — și în acest domeniu a perseverat el până în anii din urmă —, dacă i s’ar căuta lui Tennyson călăuzii în prima perioadă de lirism, - căci am spus că perioada a doua este de caracter epic, iar a treia rămâne strâns legată de scotociri nu fără succes în domeniul dramatic —, am găsi pe Coleridge însuși, care a lăsat, pe lângă fine versuri, care se mai cetesc, și o admirabilă carte de prosă, în care se îndreaptă către marile opere ale literaturii englese și dă îndrumări critice care trec dincolo de aceste opere, ca să fie o învățătură pentru oricine.
Îmi aduc aminte că, tot în legătură cu programul de la început al școlii lakiștilor, Coleridge recomandă un lucru: a se evita cuvintele prea mari, a se evita și gesturile prea mari, — evident a se evita înainte de toate prostiile prea mari, care fac zgomot, dar păgubesc o lume întreagă, — a se evita cuvintele prea tari, pentru că, spune el, în această cercetare cu privire la Shakespeare și Milton, publicată într’o ediție cu foarte puține exemplare, „când vor veni momente mari, ce veți spune dacă ați usat cuvintele mari atunci când momentele erau cele obișnuite ?”.
În opera lui Coleridge, foarte restrânsă prin voința lui, care n’a vrut să dea decât numai o parte dintr’un suflet fără îndoială cu mult mai bogat, este unul din cele mai frumoase poeme scrise vre-odată, care se chiamă : „Cântecul bătrânului marinar“. Un vas cu pânze; de asupra catargului zboară o pasăre albă; un marinar trage și atinge pasărea, care cade moartă, și blăstămul păsării albe face că niciun vânt nu mai suflă în pânzele corăbiei și marinarii stau opriți în mijlocul Mării încremenite, ca să moară de sete și foame, pentru că pasărea albă care zbura, ocrotitoare, de-asupra catargului a fost omorâtă. Eu cunosc în istoria actuală a lumii anume oameni cari vor muri așa, fiindcă au omorît pasărea albă a încrederii noastre în dreptate și bunătate.
De la Coleridge și Wordsworth a plecat Tennyson, și o bucată de vreme poesia Iui n’a făcut zgomot. Tennyson n’a fost un poet salutat din cel d’intăiu moment al manifestării sale. Salutul literar este de două feluri : este un salut de simpatie, pentru care poetul trebuie să fie recunoscător, și un salut de antipatie, pentru care poetul trebuie să fie mult mai recunoscător. Vă vorbește cineva care s’a împărtășit foarte larg de această a doua primire, și tot acel bun din mine nu este decât răspunsul, dar nu un răspuns mânios, ci un răspuns liniștit și înduioșat, la o primire pe care, la vrâsta mea, pot să spun că n’am meritat-o
Supt tăcerea aceasta a continuat a scrie Tennyson. Volumele se grămădesc răpede. La 1830 Poesiile lirice, la 1832 un alt volum de poesii, la 1833 „Isteria de iubire“, - și i s’a părut lui că este indiscret; cel mai discret dintre toți poeții secolului al XIX-lea a
