Pagină:Nicolae Iorga - Tennyson - Conferință la Societatea Anglo-Română.pdf/8

Această pagină a fost validată
8

bătrânețe ale lui, și am reținut un vers care nu se poate uita. Poetul desvăluiește ce se petrece în mintea sa în acești ani vecini cu moartea, în care multe realități devin ilusii și multe ilusii se confundă cu realitatea. El spune: „Multe versuri frumoase zboară pe cămin în sus“; many fine lines go the chimney up, versuri pe care le faci, nu le tipărești, le uiți, și, cum iese fumul din cămin, așa merg și versurile acestea, care nu vor fi niciodată scrise. Se poate zice că Tennyson a murit plin încă de o poesie care n’a fost exprimată, așa încât, dacă pe lumea cealaltă este un loc al poeților, atunci el continuă acolo, pentru ascultători mai cuminți decât noi, poesiile acestea pe care nu le-a pus în scris.

Ce era la 1830 ca atmosferă poetică? Abia murise Byron, pe care copilandrul l-a plâns așa de sincer. Era vremea revoluției grecești din 1821; trecuseră numai șase ani de zile de când Byron, cu neastâmpărul acela sălbatec de care a fost totdeauna stăpânit, suflet furtunos care nu s’a putut însenina nici în viață, nici în scris, s’a dus și și-a oferit viața, nu gloanțelor turcești sau egiptene, care cruțau pe astfel de oaspeți, ci și-a oferit o sănătate șubredă miasmelor de pe malul Mării grecești, murind în condiții care echivalează cu o sinucidere. Dusese aceiași viață desordonată supt cerul fierbinte și cu emanații nesănătoase ale unui pământ cu morți abia îngropați și, simțind boala care fierbea într’însul, a refusat orice ajutor și a murit astfel prin propria sa voință, încheind în felul acesta catastrofal o viață care nu era decât o succesiune de catastrofe. Mărturisesc că nici în anii de la 1890, când tot tineretul nostru era luptător, și unii erau socialiști, dar mulți, continuând naționalismul, lăsau în sama altora, grija de a duce mai departe ideile care mergeau de la comunistul Cropotchin până la teoria de fier a lui Marx și până la istoria, potrivită ca să dubleze pe Marx, a lui Engels, pe când ei în fața durerii, în fața luptei supreme pentru păstrarea rostului rasei, se înscriau cel puțin cu gândul, dacă nu se puteau înscrie în rândul luptătorilor, între cei cari apărau patrimoniul milenar al rasei românești în Ardeal; și la ei și la acei îmbătați de ilusii socialiste era un spirit de luptă fără îndoială. Totuși Byron nu ne putea atrage. Era o retorică prea veche în acea căldură permanentă care se ridică une ori până la un grad de incandescență bolnăvicioasă, și era, ceia ce se observă și la Lamartine și Hugo, era foarte mult din secolul al XVIII-lea, prea mult din ideologia secolului „filosofiei“, din pornirea către o libertate înțeleasă într’un anume sens, era ceva din ura împotriva tuturor autorităților, din tendințile răsturnătoare ale acestui secol. Este multă „filosofie“ francesă de pe la 1780 în Byron. Și nu ni plăcea nici rânjetul acela cinic, care se amestecă la dânsul cu sfidările adresate lumii întregi sau acelora pe cari-i considera ca adversari.

Se crede de obiceiu că tineretul, fiind însuși în starea aceasta