de fierbere, caută unde este apa mai clocotită, în domeniul ideilor sau literaturii, dar nu este așa: tocmai pentru că este atâta fierbințeală la dânșii, li place să găsească une ori în literatură ceia ce potolește, îmblânzește și înseninează. Dar, fără îndoială, la 1830 faima lui Byron, crescut prin aceia că apărea ca un martir pentru o nobilă causă, a învierii din morți a rasei elenice, asemenea cu ceia ce fusese odinioară, era încă foarte puternică.
Exista alături și o altă literatură englesă, dar, de și Wordsworth, pe care Tennyson l-a venerat, cercetându-l în seninătatea păcii lui a trăit târziu, până la jumătatea secolului al XIX-lea, cealaltă literatură englesă nu pasiona așa de mult cum pasionase felul acesta, impulsiv și fatidic, al lui Byron. A fost un mare merit, deci, pentru tânărul Tennyson, când, la plecarea după douăzeci de ani de acasă de la dânsul, din casa unui pastor, — și de obiceiu în, casele acestea de pastori trăiau și se formau suflete asămănătoare cu sufletul unui Jane Austen, unei Charlotte Brontë, suflete aplecate către realitatea așa cum este, și nu către o duioșie misterioasă în sentimentele cele mai adânci, — când a ieșit, deci, din atmosfera de pastor că nimic din religia, une ori puțintel ipocrită și din ipocrisia religioasă care se întâlnesc în societățile acestea de clergymeni din generație în generație, n’a mai rămas legat de sufletul lui. A apărut deci așa cum s’a manifestat și mai departe, până în ultimii ani ai vieții sale, trecând peste generația îmbătată de un lirism înflăcărat și sprijinindu-se pe ceia ce din literatura precedentă lăsase un Coleridge, care a recunoscut de la început pe acest urmaș, recomandându-i numai grija formei, și el a avut îndrăzneala de a continua, într’o formă mult mai modernă, ceia ce introduseseră nou în literatura englesă poeții lakiști. Wordsworth face din nimic un poem, ca și tovarășii săi la manifestul care spune limpede că trebuie evitate subiectele mari, despre care poetul își închipuie că fac ele singure substratul poesiei, pe când măiestria poetului este să iea subiecte de nimic și din acestea, prin puterile sufletești din el, să creeze poesie. Wordsworth ia astfel aspectul naturii într’o zi de primăvară, simte mărturisirea naivă a unui suflet omenesc și din toate acestea a făcut una din cele mai frumoase opere poetice scrise vre-odată, de o intimitate fără păreche, care, intimitatea aceasta, mai ales în vremuri ca ale noastre, ar trebui dată ca învățătură: a te lega cu tot sufletul de un lucru cât de mic, care este tot așa de uman ca și lucrurile cele mai mari, și care poate cuprinde în discreția sa mai multă umanitate decât nesinceritatea unor aventurieri cari țin să spargă bolta cerurilor pentru a vedea ce se găsește dincolo de dânsa.
Dacă s’ar căuta înaintașii sufletești ai lui Tennyson în prima perioadă, care merge până la „In Memoriam“, până la acele dureroase versuri de pietate adâncă, mișcată, pentru un prieten
