ment s’a tot amânat până azi. Din timp în timp s’a făcut câte un mic adaos, ori vre-o reparație tot cu titlu provizoriu. Și tot așteptând timpuri mai bune starea lucrurilor a ajuns din ce în ce mai rea. O parte din clădirile străvechi abià se mai țin. Joase, murdare, umede, rău distribuite, camerile sunt supra-încărcate de bolnavi.
În adevăr legea ne obligă a primi oricâți alienați se trimit. Nu e permis a refuzà vre-unul.
La 1883, prin câtevà reparații, clădirea a fost mărită pentru a conțineà 150 bolnavi. Astăzi trebue să adăpostim 690, iar numărul merge sporind repede. La vara viitoare vor fi peste 790. Sporul e stabilit pe baza observației de 20 ani.
În ce stare de plâns se află acești nenorociți bolnavi, înghesuiți în așà clădire veche și nesistematică, nu putem descri. Spațiul și cubajul de aer pentru fiecare bolnav nu ajunge nici pe jumătate de câtimea necesară, cerută de igienă. Paturile, lipite unul de altul, sunt mult mai puține decât trebue; suntem siliți a ține unii bolnavi culcați câte doi într’un pat, iar mulți alții dorm pe jos. Nu avem sale de repaos pentru zi, nici pentru refectorii. Nu există conducte de apă potabilă. Suntem siliți a cărà, cu o saca, această apă dela un dubios izvor de lângă ospiciu. Acest izvor vine de sub solul unui vechi cimitir unde în anii 1863–1866 s’au îngropat toți morții de holeră din capitală și apoi până în 1900 s’au îngropat toți decedații de boli, adesea infecțioase, a tuturor spitalelor. Adesea ori apa aceasta determină dizenterie.
Vechiul cimitir este imediat alipit lângă clădirile ospiciului. O altă vecinătate funestă e gârla Colentinei,
