Pagină:Poesii (1888-1894).djvu/132

 
Stins apoǐ în limpezimea străveziuluǐ albastru.
Umbra nopțiǐ sĕ întinde, sĕ mărește în buiastru,
Odihnind pe vechiǐ codri și pe văile uitate;
Numaǐ doar pe luciul apeǐ ard cărărǐ învăpăiate.
Luna bate în adîncul de prăpăstiǐ nesfîrșite...
Dulce-ǐ noaptea, mut e codrul, triste's lumile-adormite...

Pe deal stă copila 'n ploaea de luminǐ de sus picate
Și cătînd spre cer cu triștiǐ ochǐ închișǐ pe jumătate
Dă sbor gînduluǐ vorbăreț. De cu ziuă 'n nerăbdare
Păn' acum îșǐ trece vremea în zadarnic'așteptare —
Și călătorind privirea-ǐ pe-o scîntee 'nsăgetată
De tremurătorǐ luceferǐ, vede sus o lume toată
Rălăcită 'n largǐ pustiurǐ ca și ea 'n pustiŭ pierdută;
Singură sub cer albastru a rămas necunoscută.
Ne'ncetat îșĭ bate gîndul, nu pricepe ce să fie:
«Cum sĕ poate păn'acuma dragul mieŭ să nu maĭ vie?...
«Să mĕ uite într'atîta că de dragostea-mĭ să fugă?
«Să nu vree sărutarea-mĭ și să nu asculte-o rugă
«Ce in lacrimĭ i-am urzit-o? — Lîngă mine de-țĭ e silă
«Să maĬ viĭ, măcar o clipă de copilul tĕŭ aibĭ milă!...
«Eŭ nu voiŭ eși 'nainte-țĭ voiŭ căta doar de 'ndeparte
«Să te maĭ zăresc, iubite... Știu, o lume ne desparte