Și ascultați cum plânge inima acestei femei, — răzvrătită și dură în strigătele ei filosofice pesimiste, — acum, induioșată și melancolică:
Du compagnon chéri que m'a pris le tombeau
Le souvenir lointin me suit sur ce rivage;
Souvent je me reproche, ô soleil sans nuage,
Lorsqu'il ne te voit plus, de t'y trouver si beau!
Dar mai târziu, sondând rece și filosofic această eternă poveste a inimilor, pune alături de transporturile mari și nestatornice ale iubirei, sarcazmul morței:
Priviți cum trec, în taină, perechi-perechi iubiții!
Ei cred că'n lumea toată sunt singuri fericiții;
Și'mbrățișeați sub focul amorului lor sfânt,
Iși fac în tot d'auna același jurământ:
„In veci să fim alături!....” In veci !... cuvânt himeric;
Ce'l amuțește mâine al morței întuneric;
Și buzele ce-acuma nebune se sărută,
Curînd vor fi țarină în groapa lor tăcută.
Reiese din simțimăntul iubirei caracteristicul pesimism de care sunt cernite mai toate cugetările poetei.
Din citațiunile[1] culese până acuma
- ↑ Cele traduse au păstrat ideia lor neclintită; în formă însă mi-am lăsat condeiul mai liber, aceasta din cauza de a nu falsifica o clipă adevărul fondului.
