cântece, niște armonii simple, izvorâte nu dintr’o simțire nemărginită și vecinie în neliniștile patimei, dar gentile, firești și ce puteau să îmbete sufletul unei femei. Un cer cu lună, o vale cu șoapte de izvoare, cu ciripiri de paseri, un colț de natură în sfârșit, erau pentru poet locuri ce sugerați în simțirea lui dorința de a iubi, de a’și chema iubita în fermecătoarele, în caldele, în dulcile sînuri ale naturei. Și i-se pare chiar că acolo unde el iubește și natura iubește. O! înșelătoare dar neprețuite iluzii ale inimei!…
Auziț’'l:
Când totul se ’ncântă
De-o sfântă
Visare de-amor,
De ce în plânsoare
Tu oare
Îneci al ei zbor?
Și în altă parte:
Până când unda dulce șoptește,
Vino cu mine, iubita mea,
Căci tinerețea ce ne zîmbește,
Trece ca ea!
Și iarăși:
