Pagină:Profile literare.djvu/152

Această pagină nu a fost verificată
154

Și de când mi-ai surîs mie
Cerul nu mai e ’norat,
Steaua nopții e mai vie,
Aierul mai parfumat.

Este de netăgăduit că dupe aceste versuri, luate la întâmplare, se poate ușor judeca ușurința poeziilor de dragoste ale lui Zamfirescu. Ele abia dacă sunt ca niște suspine și zîmbete ale unei inimi mai mult calmă de cât pasionată, mai mult veselă de cât tristă. Dar și aceste versuri au melancolia lor. Există poezie adevărată fără melancolie? se întreabă un poet francez.

Iubita poetului care era fericirea și idealul vieței sale a murit. E așa de nestatornică fericirea!.... Și iată'l cum plânge:

Bate vântul și cu sine
Duce frunzele în zbor,
Steaua nopților senine
E ’nvălită într’un nor!

Vântul serei altă dată
Mi-aducea cântecul său,
Și din cer luna-amorată
Surîdea visului meu.

Fără ea, pe căi străine
Azi mă pierd în lungi veghieri,
Și trăiesc, — dar port în mine
Un deșert plin de dureri.