In confesiuni, adese-ori, un scriitor apare subt un aspect, psihologic deosebit de cum părea în operile sale impersonale. Puternicul și recele pesimist Flaubert se arată în corespondențele sale, dulce, visător și une-ori de o tandrețe lamartiniană. Mai mult, acest colos normand, cu nervi de fată anemică, în scrisori își confesează multe rînduri de iubire, pe care crezi că le-ar fi scris un Musset voluptos, la două-zeci de ani.
Prin aceste destăinuiri intime și sincere, un critic literar poate ajunge mai lezne a statornici soluția problemelor sociale și psihologice ce se reliefează în opera acelui autor. Confesiunile sunt cel mai sigur și clar material de care un critic se poate servi în analizele și studiile sale sociale și estetice asupra autorilor.
F. Brunetière, într'un No. din „Revue des deux Mondes”, vorbind de Corespondența lui Voltaire, arată cu multă părere de rău că din scrisorile de iubire pe care genialul scriitor le adresase D-nei de Châtelet nu s'a putut găsi nici
