atunci când eram o copiliță. Dacă nu mă înșeală memoria, l-am văzut într’o expoziție anuală la Berlin.
Ne aflam la Berlin, unde nu prea mergeam pe atunci; n’aș putea să lămuresc mai bine, totul a rămas ca într’o ceață, nici măcar nu mi-aduc aminte cu cine eram. Imi amintesc numai de două tablouri: unul înfățișa un copil mic îmbrăcat sărăcăcios, care mângâia cu nesfârșită compătimire un cerb mort, atârnat pe un zid. Chipul copilului arăta o milă duioasă, și, nu știu cum, dar privind acel tablou, simțeam aidoma ce simțea copilul. Iar celalt tablou, cel de neuitat, era o mare aquarelă italienească, purtând titlul următor: „Mia Povera Maria”. Infățișa un fel de paraclis pustiu, clădit din piatră neșlefuită; poate era partea din față a unei biserici, în care era așezat un sicriu acoperit cu flori. 0 copilă moartă zăcea în sicriu. Chipul ei era de ceară, părul negru și abia i se zăreau printre flori, mâinile împreunate.
Un tânăr în haine țărănești era îngenunchiat lângă sicriu, cu fața ascunsă în flori, într’o mișcare ce arăta o covârșitoare desperare. In fund sta ghemuită o bătrână semănând a vrăjitoare, care își încălzea mâinile la un brazero și privea la disperarea tânărului cu ochi prea obosiți pentru a mai arăta vreo suferință.
Acest tablou puse puternic stăpânire pe mine. Nu putea nimeni să mă depărteze de el. Cuprindea o lume de durere care mă mișca până în adâncul inimii; și apoi era desigur opera unui mare artist. Această pânză m’a urmărit mereu de atunci.
