copiii, lăsați în pătucurile albe ca să adormim „ca niște fetițe, cuminți” sufeream adevărate chinuri din pricina temerii înspăimântătoare că Nana avea să cadă peste balustrată, pe când privea în jos la musafiri.
Această idee ne frământa. De fapt ajungea o adevărată panică până când, asemenea cu Willie Wincky[1] ne furișam afară din pat în cămăși de noapte, ca să ne asigurăm că îngrozitoarea nenorocire nu se întâmplase.
Când o zăream pe Nana, bună, sdravănă, privind în jos plină de interes, o luam la fugă, iar spre paturile noastre, ca niște șoareci albi speriați.
Nana era bună, însă severă. Chipul ei se apropia de tipul eroic, cu trăsături netede, cam aspre, de o croială oarecum imperială. Ca toate nursele de pe vremuri, conștiente de datoria lor — ne cârmuia cu o vargă de fier, ca să zic așa, și ne impunea o disciplină aproape militară.
Nana născocise un instrument de tortură numit „cureaua” care nu era altceva decât o fâșie de piele, tăiată la un capăt în multe capetele. Această curea servea pentru a ne bate, sau se pretindea că aceasta ar fi menirea ei, dar nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată întrebuințată; era totdeauna atârnată de patul uneia dintre noi ca o amenințare pentru cele nesupuse.
Erau două „curele”, una cafenie și una neagră, și nu știu de ce hotărâsem că cea neagră era cea mai rea; ea era spaima cea mare.
- ↑ Băețel care e eroul unei povestiri de Kipling.
