In sala din fața camerei noastre de culcare, era așezată o mare pendulă veche, în formă de dulăpior, care cânta un refren de câte ori bătea ceasul. Acest sunet împreună cu dangătul lui Big Ben[1] umplând văzduhul noaptea, sunt două amintiri legate de timpul copilăriei noastre, de bucuriile și de temerile, de speranțele, lacrimile și răsvrătirile lui.
Iar scumpa noastră nană Pitcathly era neînduplecata zeiță a camerei de dormit, precum M-lle X era tiranul camerei de studiu; o iubeam mai mult decât pe Nana, cu toate că, privind înapoi, mi se pare că Nana era dintre amândouă, cea mai severă.
Amintirile mele despre odaia de studiu din Clarence-House sunt de diferite feluri.
Era o odaie lunguiață, cam îngustă, având la un capăt un cămin, iar ferestrele priveau spre Stafford-House, locuit atunci de ducele de Sutherland.
Nu-mi aduc aminte multe din lecțiile noastre, dar știu că în această odae anume, am făcut cunoștință cu adevărata ceață londoneză, atât de deasă, încât nici măcar nu puteai zări focul arzând la celălalt capăt al odăii, care nici nu era prea mare.
Mademoiselle purta ochelari, călca cu vârful picioarelor în afară; era cât se poate de evlavioasă și foarte prietenă cu o doamnă de onoare a mamei, Lady Emma Osborne, o aristocrată de cea mai desăvârșită distincție, necăsătorită, veșnic scandalizată, veșnic răsvrătită și înțeleasă mi se pare cu Mademoiselle
- ↑ Big Ben, adică marele Veniamin, nume dat marelui clopot al Catedralei din Westminster.
